PSD îşi schimbă ideologia şi renunţă la progresism. E titlul unei zile mari, dar şi al unei glume vechi. Pentru că adevărul e simplu: PSD n-a fost niciodată un partid progresist.
Nici în anii când Victor Ponta vorbea despre „stânga modernă” cu accent britanic, nici în epoca Liviu Dragnea, când progresismul era sinonim cu „Soros” şi cu ameninţarea că ne fură cineva familia tradiţională.
Şi nici macar în era Marcel Ciolacu, când partidul a încercat o rebrănduire, dar a fost vorba, mai degrabă, de o operaţiune de PR decât de o revoluţie ideologică. Pentru ca să fie, cum zic analiştii, ”frecventabil” pe plan extern. Adică să dea bine la Bruxelles.
Partidele socialiste europene — de la laburiştii britanici la social-democraţii germani sau spanioli — sunt progresiste pentru că apără drepturile minorităţilor, protejează mediul, vorbesc despre inovaţie şi egalitate de şanse.
În estul Europei, însă, „socialism” înseamnă altceva. Înseamnă pensii, stat, şi o nostalgie difuză după vremuri în care totul venea „de sus”. Progresismul e asociat cu vestul, socialismul cu Rusia.
PSD ştie asta, dar preferă să meargă pe sârmă: naţionalist, dar pro-european; conservator, dar modern în vorbe; partid de stânga, dar cu reflexe de dreapta când vine vorba de afaceri.
Ciolacu a schimbat puţin macazul pe care Grindeanu îl va reaşeza acum la locul lui. E doar nuanţă pentru a fi în ton cu timpurile.
PSD nu se reinventează astăzi pentru că ”renunţarea la progresism” nu e o nouă direcţie, e doar o confirmare. Că PSD rămâne acelaşi: un partid care promite schimbarea, dar preferă echilibrul, mai ales când schimbarea înseamnă risc.
(Marius Coţa)
